Despre Mine

Nu renunți niciodată la ce nu ai avut vreodată!

Sau, dacă aceste persoane ni s-au adresat de maniera “ești mic și prost/închide gura că nu știi ce spui/nu știi să faci nimic”, iată că ni se construiește/ni se “lipește” o “identitate” plină de “îndatoriri” și de convingeri că nu suntem pe placul celor din jurul nostru.​

În acest ultim caz, povestea care ne va rula în minte va suna: “nimeni nu mă/nu mă va recunoaște, nimic din ce îmi aparține nu este/nu va fi recunoscut de ceilalți, sunt convins că orice fac/voi face, nu e bine/nu va fi bine, motiv pentru care nu atrag/nu voi atrage pe nimeni și nu sunt/nu voi fi  acceptat”.

​

Astfel, noi începem să dezvoltăm un comportamente evitante față de cei din jur, ne comportăm ca fiind lipsiți de dreptul de a exista, acest lucru implicând congelarea sentimentelor.

​

Acestea vor rămâne îngropate și refulate adânc, căci am învățat că nu sunt adecvate. Iată cum ajungem să nu mai simțim emoții, sentimente și de cele mai multe ori, nu vom ști ce vrem cu adevărat. Atunci când, în diferite contexte, ni se va spune “alege”, noi nu vom ști s-o facem, iar partenerul nostru de dialog se va înfuria, fără să înțeleagă că noi realmente nu suntem în stare să alegem și nu avem cum să știm să facem acest lucru, deoarece în noi, lipsește amintirea unei situații precedente în care am experimentat alegerea, în care ni s-a permis de către alte persoane referențiale pentru începutul vieții noastre să alegem.

În fapt, conținutul poveștii din mintea noastră narează despre o identitate cât se poate de neautentică pentru că adevaratăa identitate nu se dă și nu se primește de la alții, ci se formează, printr-un proces, în interiorul nostru.

​

Desigur și în mintea mea murmura o poveste auto-sabotantă pentru că încă din copilăria foarte fragedă am experimentat abuzul fizic, psihic și emoțional, trăind în proximitatea adicției de alcool, agresivității verbale și fizice, agresivității animalelor – singurii mei prieteni la acea vreme. Povestea mea glăsuia constant “nuîți este permis să (..)/nu ești demnă sa ai acces la (…)/toți pot, doar tu nu! ești bună doar de a fi exclusă!”, în timp ce în inima simțeam cu totul altceva… Nimic nu este mai greu de gestionat decât incongruența dintre ce spune mintea și ce simte inima.

​

Prinsă in această luptă, încet, încet, am ales izolarea ca scut emoțional. Mă simțeam tot mai însingurată și totodată neadecvată în diferite situații ale vieții; cu un gol nesfârșit în coșul pieptului și incapabilă de a lua hotărâri chibzuite, încercam să fac față provocărilor.

Este cât se poate de firesc ca într-o astfel de bătălie, să te rătăcești în labirintul iluziei ca golul persistent, acel disconfort general, s-ar putea atenua cu lucruri materiale și aprecieri venite din exterior, cu succes social și profesional, cu bani acumulați, muncă excesivă, shopping compulsiv, dezordine alimentară, etc cât se poate de amăgitor!

Toate aceste “umpluturi” duc doar la adicții.  

​

Nimic din ce am enumerat și nimeni, nimeni, nimeni, nu pot umple golul înverșunat din ființa umană, acel sentiment de Lipsă, acea Necesitate de reîntregire cu “ceva-ul” care lipsește și impetuos se cere a fi umplut. Nimeni decât tu însuți.

Și bineînțeles, așa s-a întâmplat și cu mine! 

​

Ajunsă la un punct de “preaplin” sub îndrumarea unui psihoterapeut profesionist, am primit însa o șansă pe care am hotărât s-o folosesc înfruntându-mi golul devorator din suflet.

Un travaliu, o adevărată renaștere, cu asta a semănat acea perioada de lucru cu persoana mea.

​

Procesul a început prin descoperirea copilei din mine si apoi, îngrijirea acesteia cu multă bunătate și îngăduință, reușindu-mi o crescândă reunire cu Sinele meu rănit.

Descoperirea copilei din mine m-a condus direct la identificarea propriilor nevoi neîmplinite și de aici, încet încet, am învățat să mă cunosc, să-mi asum fiecare vulnerabilitate în parte și printr-un urcuș plin de provocări, să-mi fiu părintele pe care l-am râvnit în toată copilăria.

Întoarcerea repetată la copilărie este esențială în acest proces, deoarece “acolo” ni se “dictează” povestea aceea care, până nu o vom înfrunta cu adevărat, va murmura  neîncetat în mintea noastră.

​

“Dă-mi un copil să-l cresc in primii 7 ani și va fi al meu pentru totdeauna”. citat din “Plecarea de acasă” scrisă de David P. Celani.

​

În acești 7 ani se implementează adulții care vom fi. Este ca și cum la 7 ani s-ar închide “porțile”, nimic nou nu mai intră, ci doar se reproduce ceea ce deja a fost depozitat în interior.

Copiii nu dispun, pur și simplu, de combustibilul emoțional necesar dezvoltării propriei personalități. Iată de ce, acolo unde nevoile legitime din creșterea timpurie, nu au fost satisfăcute îndeajuns, ele nu vor dispărea de la sine. Nevoile înflamânzite demult rămân ca un vulcan activ care, din când in când răbufnește.

​

S-a demonstrat a fi fundamentală întoarcerea la copila care am fost și care mi se tot văita în inimă,  deoarece ea deținea adevărul dincolo de bagajul dureros pe care îl căram, fără să-i fi cunoscut conținutul.

Așadar, am învățat cum să ma iau ușor in mâini și,din situație în situație, am început să-mi construiesc o identitate. De data aceasta, prin dreptul meu înnăscut de a alege, cu conștientizare. Ca într-o bucată de lut mi-au intrat mâinile ca apoi să simt cum inflamabilul din inimă, ușor se stingea.  Mi-am înfăptuit o scară de valori si priorități, descoperind plăcerea în a nu plăcea, acolo unde, nevoile mele de dezvoltare nesatisfăcute deveniseră pentru prima oară, prioritatea mea nr. 1 în ciuda așteptărilor celor din jur.

​

Încet, încet am început să văd viața cu proprii ochi, iar acest lucru a modificat totodată povestea care mi se derula în minte.

Din tot acest laborator experențial, am dobândit arta de a-mi “duce de grijă”, de a sta de partea mea. 

​

Uitându-mă în urmă, pot afirma asumat că experiența mea personală cu psihoterapia, a fost una fundamentală, deoarece prezența puternică a terapeutului m-a conținut ca un “substitut” parental dispus și totodată capabil să-mi ofere sprijinul necesar mie. M-a ajutat să-mi înfrunt realități ascunse și inaccesibile până în acel moment. Acele adevăruri ale eșecurilor parentale pe care, inițial nici nu puteam să mi le amintesc, am ajuns domol să le recunosc ca apoi să le accept și să le integrez în a mea poveste.

​

Bineînțeles, terapia a reprezentat trezirea la realitatea mea interioară, printr-o conștiință mai amplă, până la conștientizarea miracolului care curgea prin mine: viața!

Așadar, procesul de psihoterapie, mi-a oferit o a doua șansă la viață; mulțumită instrumentelor dobândite am “priceput” cu inima că am dreptul sa aleg, că am voie să-mi dau voie, să greșesc experimentând și că singura datorie este aceea pe care o am cu propria-mi viața: să-i dau de sens…

Cu cât înaintăm în procesul terapeutic, cu atât devenim adulți  din ce in ce mai maturi. Asta nu înseamnă că este un proces ușor, însă nimeni nu-l poate face în locul tău. Persoanele care se nasc prin renaștere reprezintă mai puțin de 2% și asta deoarece este cea mai mare provocare pentru ființa umană.

​

“ Menirea vieții tale e sa te cauți pe tine însuți.” - Mihai Eminescu

​

Cât despre mine, într-un sfârșit, mi-am acceptat bucățică cu bucățică,  până la auto-cuprinderea de care sunt în stare astăzi.

Acum știu: “orice fulg de nea cade la momentul oportun”.  Cu alte cuvinte, totul are sens, totul e cum și când trebuie să fie!

Printr-un proces de psihoterapie bazat pe empatie, o persoană are șansa de a învăța cum să se descopere, apoi să se cultive ca pe o floare, cum să învețe să fie mereu de partea sa, cu blândețe și fermitate.

Ajungi să ințelegi cu mintea și să pricepi cu inima, unde se află granițele dintre tine și lumea care te înconjoară. Ei bine, acolo este poarta ta! Ai grijă de ea! Învață s-o deschizi, dar să și o închizi ori de câte ori simți că este cazul.

​