Din punct de vedere al empatiei, nu se produce alinierea. Neglijarea provocată de părinte, îl decuplează pe copil, de la sursa vitală: mama, singura lui mamă în care a crescut și s-a dezvoltat de la mărimea unui vârf de ac, până la perfecțiunea din momentul nașterii. 

 

De aceea, trebuie știut că există răni care se văd cu ochiul liber pe corpul nostru și răni care trec neobservate, deoarece sunt adânci, atât de adânci, încât marchează sufletul, precum un tatuaj făcut cu foc. Iar trauma din copilărie este una care se încadrează precis aici. De cele mai multe ori, nu lasă semne evidente pe exterior, însă se strecoară tăcută în psihic, programând întocmai percepția pe care o avem față de noi înșine și cea față de lumea exterioară.

Cred ferm că a sosit momentul epocal să pricepem și să acceptăm că trauma nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat, ci mai degrabă, trauma este ceea ce nu s-a întâmplat, ceea ce ne-a lipsit. Trauma este fiecare îmbrățișare neprimită, fiecare dovadă de tandrețe și iubire neajunsă la noi. Lipsa de siguranță emoțională, senzația de a nu fi văzuți, auziți, acceptați pentru ceea ce cu adevărat suntem, în orice moment și nu doar când recităm poezia pe de rost….toate acestea sunt traume!

​

Repet: trauma nu este ceea ce la nivel de eveniment a avut loc, ci paradoxal trauma este legată mai mult de ceea ce nu a avut loc…. Trauma nu este doar abuzul, violența primită, pierderi dramatice pe care o persoană poate le-a trăit în mica lui copilărie, mai degrabă este vorba despre absența a ceea ce ar fi trebuit să fie într-un context anume și nu s-a întâmplat: iubirea necondiționată, primirea protecției, stabilitatea, prezența afectivă și suportivă.

Trauma este absența acelei legături genuine, în care să te refugiezi ori de câte ori te împiedici în hamurile vieții. Când un copil crește fără să se simtă iubit, acceptat, protejat, lipsa aceea de “cuib in inima” devine un vârtej dezlănțuit în care mulți dintre acești ex copii, au fost învinși la vârstă adultă. Rușinea și vinovăția de a fi inadecvat îl va copleși pe adultul purtător de un copil înfrânt și clandestin, până la pierire.

​

Mulți dintre noi ne păcălim că nu am avea traume, că am avut o copilărie normală, însă dacă acea conexiune emoțională a lipsit la construirea noastră profundă, rana provocată este mereu prezentă și adevărul interior se poate observa din comportamentul nostru, deoarece nu ne simțim niciodată și niciunde la înălțimea situațiilor, motiv pentru care neîncetat căutăm ceva în stare să ne aline, să ne anestezieze durerea provocată de vârtej. 

​

Rana care se creează din lipsa de iubire și conexiune autentică nu este mai puțin gravă sau profundă de rana cauzată de o traumă evidentă, vizibilă cum ar fi un abuz fizic sau emoțional.

​

Suferința de a nu fi fost văzuți și iubiți, poate rezulta cel puțin la fel de devastatoare sau și mai mult decât trauma efectiv vizibilă.

Mintea unui copil este fragilă iar compresiunea lui de sine se formează odată cu experiențele pe care le trăiește, de aceea o iubire intermitentă sau inexistentă, de foarte devreme îl va învață ca nu merită afecțiune, iubire sau atenție. Lipsa aceasta de conexiune nu numai că dăunează din punct de vedere emoțional, ci condiționează și capacitatea acestuia de a relaționa în viitor.

​

Crescând, acest copil care nu a primit iubirea și siguranța de care avea atâta nevoie, va dezvolta o percepție distorsionată de sine, incapabil de a-și recunoaște propriile nevoi și valori, ceea ce conduce la căutarea necontenită de aprobare din exterior, relații disfuncționale și inevitabil, duce la adicții de substanțe și comportamente dispuse să ofere o foarte trecătoare senzație de “plin”.

​

Totodată, dificultatea de a înfrunta această realitate stă tocmai în faptul că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem acesta rană invizibilă la ochiul liber, deoarece nu apare ca o cicatrice. Suntem educați să ne concentrăm doar pe ce “se vede” adică pe evenimente traumatice vizibile cum ar fi abuzul fizic, durerea evidentă, însă rănile cele mai profunde sunt acelea care nu ajung la ochi. Acelea care se nasc din lipsa de iubire, îmbrățișările care nu s-au întâmplat, conexiunea care nu s-a declanșat. Însă, tocmai de aici vine și foamea emoțională, atât de compulsivă, încât nu se calmează, nu se “satură” cu nimic din afara unui contact autentic mai întâi cu sine și apoi cu ceilalți.

​

Orice proces terapeutic de vindecare profundă, nu poate face abstracție de la recunoașterea acestui adevăr dureros, mai întâi de toate. Nu mă satur să repet: trauma nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat, ci trauma este și ceea ce nu s-a întâmplat, adică ne lipsește din interior la nivelul de experiența pozitivă, constructivă, aducătoare de valoare.

Doar de aici, printr-un proces terapeutic specific, înfruntând această realitate, am putut construi o legătură sănătoasă cu mine însămi și apoi cu lumea care mă înconjoară.

Trauma infantilă, precum stilurile de parenting, cum am putut vedea, afectează neurobiologia copilului și-i influențează orice aspect din viața sa ca adult și cu toate acestea, un aspect si mai insidios este modul în care aceste răni îl conduc, fără să-și dea seama, la căutarea și reproducerea durerii trăite în îndepartatul trecut.

​

Aparent, suntem convinși că ne dorim fericirea, suntem convinși de acest lucru. Însă, în multe situații, persoanele care au trăit traume importante, repetat, se regăsesc blocate în scheme comportamentale autodistructive, care paradoxal, sunt contradictorii cu căutarea lor de bunăstare.

​

Ne re re regăsim în relații toxice, ne autosabotăm când suntem la un pas de succes sau repetăm ciclic comportamente care, din nefericire, ne conduc nelipsit la faliment și durere. Acest fenomen nu este cazual. Este consecința directă a traumei neelaborate.

​

Creierul traumatizat are tendința de a reproduce scheme familiare chiar dacă sunt dăunătoare, deoarece le identifică precum “cunoscute” iar acest lucru îi conferă iluzia de “siguranță”. Crescând într-un mediu caracterizat de indiferență și abandon emoțional, instabilitate, abuz sau absență de conexiune emoțională, umilirea constantă și control, un copil internalizează durerea acelor experiențe, ca fiind “zona de confort”, în ciuda faptului ca este că l-au durut profund, în pofida faptului că sunt dăunătoare și distructive.

​

Ceea ce creierul recunoaște familiar, adică cunoscut, caută asiduu și mai ales inconștient. Este ca și cum, prin absurd, suferința ar deveni imaginea normalității cu care suntem obișnuiți și tocmai din cauza acestei deprinderi, a fugi de ea ne rezultă și mai înspăimântător și mai “peste mână” decât dacă am rămâne în acea situație.

​

Pentru a înțelege acest mecanism, să ne imaginăm un copil care crește într-o familie, în care iubirea și suportul sunt prezente doar din când in când. De fiecare dată când se întâmplă ceva dureros, copilul învață să reacționeze în felul lui, identificând modalități de a supraviețui emoțional, chiar dacă nu sunt modalități  sănătoase. Când va fi adult, acel copil va căuta neîncetat situații care să-i reactiveze același răspuns emoțional, indiferent de câtă toxicitate exista în interior. 

​

Persoana traumatizată va alege parteneri care să o trateze în modul cel mai cunoscut, adică rău. Va intra repetat în dinamici relaționale care o lovesc continuu. Acest comportament, privit din afară, pare a fi lipsit de sens, însă în realitate reprezintă o tentativă de a rămâne in “zona de confort” al durerii bine știută, chiar dacă aceasta este distrugătoare, chiar și până la moarte. Intenția de a găsi în durere, o formă de normalitate, este un mecanism de coping, o strategie de supraviețuire.

​

Cu alte cuvinte, persoana care a experimentat  traume, nu caută durerea din plăcere, ci pentru că durerea este ceea ce cunoaște cel mai bine, este ceea ce subconștientul său a interiorizat  ca fiind “normal”.

Așadar, mintea umană se agață de ceea ce este familiar chiar și atunci când este vorba despre ceva dăunător și distructiv.

​

Iată paradoxul traumei! Subconștientul nostru caută durerea deoarece este singura noastră resursă emoțională cunoscută și din nefericire, adicția devine una dintre instrumentele prin care aceasta căutare, tocmai prin durere vine menținută.

​

Alcool, droguri, mâncare, relații distructive, nu sunt doar tentative de a fugi de durere, ci și o repetiție a ciclului care, la un nivel profund, seamănă cu o întoarcere “acasă”. Această schemă mentală de autosabotaj se hrănește cu frici : frica de nou, frica de a ieși din zona de confort (zona cunoscută) chiar și când avem conștient dorința de a fi fericiți și de a ne schimba, există o parte din noi care face rezistență maximă în fața schimbării. E ca și cum creierul obișnuit fiind să se orienteze în haos, are frică de pace, de ordine, de liniște. Acesta este motivul pentru care multe persoane cu un trecut traumatizat, au tendința de a se auto sabota exact atunci când sunt aproape de fericire sau de succes.

​

Legătura între traumă și adictii

 

Când aceste temelii ne lipsesc din procesul de formare, sufletul ni se frânge în fracturi invizibile care, inevitabil se vor manifesta prin crize de anxietate, depresie și musai în adicții, deoarece acestea nu sunt altceva decât tentative disperate de a umple golul interior înverșunat, în care lipsește necontenit ceea ce nu ne-a fost dăruit.

​

Un copil care trăiește într-un ambient constant instabil, dezvoltă un sens permanent de nesiguranță. Dacă mama este depresivă sau tatăl absent, micul copil învață de timpuriu că lumea este un loc haotic.

​

Sistemul nervos al copilului se adaptează la o stare de alertă permanentă cronică. Ori de câte ori acel copil a plâns și nimeni nu l-a consolat, creierul său a interpretat acea neglijență ca fiind “nu ești important” iar această schemă se înrădăcinează fie in corp cât și în minte, ceea ce dă naștere la sentimentul de lipsă, de gol, despre care amintesc încă de la început. Așadar, apare o stare neîntreruptă de insuficiență și neadaptabilitate.

​

Ca adult, lipsa aceea se transformă într-o foame adâncă, o dorință de a împlini “ceva” care ar putea procura ușurare, chiar și de moment….ceea ce oferă scenariul perfect oricărei tipologii de adicție.

​

Este demonstrat științific că trauma compromite modul în care creierul unui copil se dezvoltă. În timpul copilăriei, orice experiență emoțională programează, modelează chimia cerebrală în ceea ce privește producerea neurotrasmițătorilor cum ar fi dopamina și serotonina. Clima de stres constant, distanță emoțională, critică primită, sarcasmul etc condiționează creierul copilului în a învăța o modalitate de supraviețuire, ceea ce înseamnă ca la o vârstă adultă, va avea dificultate în a simți bucuria, calmitatea sau orice formă de satisfacție, fără prezenta unui stimul extern (droguri, alcool, alimente, relații toxice, jocuri de noroc sau chiar munca compulsivă) devin moduri prin care se stimulează artificial acei neurotransmițători care au fost inhibați în timpul copilăriei traumatice.

​

Iată de ce dependența nu este ceva legat de alegeri greșite sau de slăbiciune morală, ci o strategie de adaptabilitate în fața unei dureri insuportabile. Ceea ce o face pe traumă să fie atât de insidioasă este faptul că de cele mai multe ori trece fără sa fie observată și astfel este neglijată. Convingerea comună că doar cine a trăit abuzuri importante sau violențe ar fi traumatizat, este cât se poate de greșită și departe de adevăr. Un copil care a crescut fără să se fi simțit iubit în mod necondiționat în contextul unui atașament sănătos și a fost mereu criticat și care trebuie să-și demonstreze propria valoare ca să fie acceptat, duce în el o rană profundă care, dacă nu-i va fi recunoscută de către îngrijitorii săi, la vârsta adultă se va manifesta în sfera relațiilor toxice, în adicții și comportamente autodistructive.

​

La acest punct, devine necesar sau chiar obligatoriu să privim atent până în spatele simptomelor și să ne întrebăm: care îmi este adevărata nevoie ? Ce încerc sa reduc la tăcere prin adicțiile mele?

Răspunsul se află întotdeauna în propria copilărie, mai exact în cei 7 ani, în acele momente de singurătate covârșitoare, de nevoi neascultate, de îmbrățișări neprimite; toate acestea au programat modul nostru de a percepe și de a ne caută mângâierea.

​

Societatea, ne prezintă persoanele căzute în adicții, ca fiind slabe sau iresponsabile, lipsite de bunăvoință: “este vina lui dacă își ruinează viața, dacă rămâne fără serviciu, dacă distruge relațiile”. Această mentalitate este atât de înrădăcinată, transmisă din generație în generație, încât până și persoanele care sunt implicate direct în adicții până la urmă cred aceasta teorie…ajung să se urască pe sine, îngropați în vinovăție și rușine, nu fac altceva decât să se auto pedepsească.

​

Însă, răspunsul corect și onest este: adicția nu este o alegere, ci un mod de a supraviețui, de a se adapta la durerea care, în mod diferit, ar fi insuportabilă.

​

Trauma lasă în urmă un gol devorator, ca si cum ceva lipsește, mereu, mereu, mereu, iar această lipsă devine parte integrantă din identitate. Mai grav este că atunci când nu știm cum să umplem acel gol cu iubire și conexiune, începem sa căutăm orice altceva care pare, în acel moment, că ne ajută să-l eliminăm. Alcool, droguri, pornografie, jocurile de noroc, munca compulsivă și să nu uităm adicția la relații de codependență.

Așadar, fiecare adicție este o tulburare de atașament și are un rol; folosește la potolirea anxietății, la obținerea iluziei cu privire la control în general, la umplerea unei neliniști interioare, care chinuie peste limita de suportabilitate. Ajunși la acest punct, drogurile, de exemplu devin soluția, rezolvarea la singurătatea sfâșietoare, la frică și la rușine. O refugiere temporară de o lume care niciodată nu a oferit siguranță.

​

Orice persoană, dacă se află în condițiile prielnice de izolare și durere, dezvoltă negreșit, cel puțin o adicție. De aceea, întrebarea corectă nu este “ De ce această persoană are această adicție”? Ci, mai degrabă “ Ce anume împinge aceasta persoană în prăpastia adicției”?

​

Când o ființă umană trăiește o singură traumă, creierul acesteia se modifică și mai exact, pierde capacitatea de a-și regla emoțiile, abilitatea de a găsi plăcere în lucrurile simple ale vieții; nu se mai simte în pace. Darămite repetate situații traumatice! Drogurile, mâncarea, sexul sau munca devin instrumente pentru a compensa această incapacitate. Iată de ce este total inutil să-i spui cuiva “Este suficient să ai bunăvoință”…este ca și cum i-ai spune unei persoane cu un picior rupt să meargă fără sprijinul unei catalige. Mai întâi de toate este necesar să se însănătoșească osul și doar atunci se poate renunța la suport. Încă o dată: adevărata problema nu este adicția în sine, ci lipsa de bază, durerea emoțională neelaborată, care au dat naștere adicției. Doar în momentul în care încetăm să vedem adicția ca pe un faliment moral, vom putea observa în fața noastră un mecanism de supraviețuire, iar abia atunci totul începe să se schimbe. În loc să pedepsim pe cine este deja rătăcit în suferință, am putea să-l ajutăm să-și înțeleagă propria durere, am putea să înlocuim rușinea cu compasiune. Nici aici, ca în multe situații, remediul nu este pedeapsă, ci conexiunea umană: “Îmi pasă”.

​

Așadar, a întrerupe adicția nu are de-a face cu bunăvoința, ci crearea unui ambient în care chinul lipsei nu mai cere să fie desensibilizată.

Acum știm că trauma din copilărie nu lasă doar răni invizibile în suflet, ci modifică în mod profund funcțiunile creierului. Este vorba despre o adevărată alterare a chimiei mentale, deoarece creierul copilului în formare, este extrem de sensibil față de ambientul care îl înconjoară.

Dacă ai crescut într-un mediu prevalent stresant, înspăimântător, într-o continuă neglijare față de nevoile tale de drept sau într-o lipsă de iubire, trebuie să știi că creierul nu ți s-a dezvoltat corect în ceea ce privesc mecanismele necesare dezvoltării unei bunăstări emoționale și psihologice.

​

Cu alte cuvinte: trauma modelează chimia mentală în așa fel încât copilul crește cu o percepție alterată de sine și de lumea care-l înconjoară și mai ales, de propriile emoții, pe care le-a congelat ca să nu-l mai doară.

​

De exemplu, dopamina, neurotrasmițătorul deputat plăcerii si motivației, este unul dintre elementele cele mai influențate de trauma lipsei.

Creierul copilului stresat, nu dezvoltă adecvat receptorii dopaminergici, ceea ce, la o vârstă adultă, ei nu vor avea pe deplin, capacitatea de a simți plăcerea în mod natural, din activități așa zise normale sau datorită relațiilor afective, deoarece acest deficit în receptorii dopaminergici, vulnerabilizează creierul.

​

Și încă o dată: persoanele care trăiesc cu traume nerezolvate, vor căuta continuu să umple acel gol permanent și la nesfârșit și astfel, adicția devine singurul mod de a încerca umplerea abisului interior care, în niciun caz, nu poate fi împlinit cu plăcerile normale ale vieții. Nu are de-a face cu verbul “a face” ci cu verbul “ a fi” a fi în conexiune….a fi capabil de conexiune.

​

Nu este vorba doar de o chestiune biologică. Creierul traumatizat nu are doare o lipsă importantă de dopamină, ci dezvoltă și o formă distorsionată de conexiune emotivă : iubirea, siguranța, afecțiunea, aceste detalii sunt concepte evazive.

Un copil care crește fără un model sănătos de atașament emoțional, va întâlni dificultate în a recunoaște și hrăni aceste nevoi, atunci când va fi la vârstă adultă, nu va ști să-și ducă de grijă, nu va fi în stare să se ocupe de propriile nevoi și va deveni dependent de relații de cuplu.

Lipsa unei relații sănătoase cu sine, duce la o căutare necontenită de substituți care ar putea oferi o alinare cât de mică, la atâta durere, chiar dacă rezultă doar momentană și păgubitoare.

​

Așadar, chimia creierului devine terenul pe care cresc adicțiile. Problema nu se limitează la deficitul chimic, deoarece atunci când creierul unei persoane traumatizate, caută în mod constant o cale de fugă, un refugiu în unele substanțe sau în comportamente, nu caută plăcere și atât, ci caută sa regăsească un echilibru emoțional. Deci, repet: adicția nu se limitează a fi doar o dorința frivolă, este un disperat tentativ de a simți ceva care ar putea atenua o suferință profundă.

​

Din păcate, adicția devine “părintele” în sfârșit prezent și disponibil…sticla de whisky o cumperi și o ții în dulap, drogul îl cumperi și-l păstrezi în casă…e acolo pentru tine… "Sunt aici pentru tine"

De aceea, adevarăta schimbare nu vine din lupta împotriva dorinței, ci odată cu crearea unui nou echilibru chimic în interiorul creierului, care să nu depindă de nicio substanță externă, ci mai degrabă de conexiuni emotive genuine și totodată de experiențe care permit și aduc o plăcere naturală și sănătoasă. Iată de ce am afirmat mai devreme că nu e simplu și totodată nimeni nu o poate face in locul tău.

​

Pentru a te reabilita după o traumă, este necesară nu doar restaurarea emoțională, dar și cea a chimiei cerebrale. Tocmai de aceea adevărata vindecare nu derivă din puterea voinței, ci derivă din crearea unui mediu care favorizează siguranța, conexiunea emoțională și seninătatea.

În momentul în care un creier traumatizat, începe să primească exact ceea ce i-a lipsit: afecțiune, siguranță, comprehensiune, atunci poate în sfârșit să producă dopamina care, din copilărie i-a fost negată.

 

Cea mai răspândită adicție este aceea de suferință. Multe, foarte multe persoane nu știu cum să trăiască o viață liniștită deoarece tocmai trauma le-a învățat sa trăiască fără să fie conectate, mereu în conflict și disperare, în stare de alertă.

Și da, adevăratul obstacol de depășit nu este doar conștientizarea dorinței (lipsei) de fericire, ci, mai degrabă, curajul de a ieși din zona aceea de "confort" tragică.

​

Strada pentru a rupe aceste cicluri autodistructive este lungă și complexă, de aceea eu personal am dubii față de cine promite schimbări radicale la nivel de subconștient, într-un timp scurt sau relativ scurt. Este nevoie de o conștientizare profundă și o voință uriașă de a schimba în mod deciziv, felul în care privim spre sine și spre lume.

​

Nu ajută la nimic să continuăm evitarea durerii pe care o ducem înlăuntrul nostru. Este necesar să înfruntăm propriul conținut și să nu-l punem sub anestezie. Doar înfruntând se pot rupe lanțurile ciclurilor și putem construi o viață care să nu mai fie bazată pe suferință, ci pe posibilitatea conștientă și asumată de a ne alege bunăstarea.

​

Vindecarea traumei și implicit a adicțiilor.

​

Când vorbim despre vindecarea traumei și a adicțiilor, este esențială schimbarea propriei perspective. În niciun caz nu se poate realiza o nouă perspectivă cu aceeași minte cu care s-a creat “încurcătura”. De aceea, afirm cu toată asumarea că asta se face în spațiul terapeutic, cu pași mici, pe cât de mici pe atât de definitivi.

​

Societatea în care trăim, ne învață că adicțiile trebuiesc eliminate și atât, ca și cum s-ar trata de un simplu simptom de suprimat, însă adicția, așa cum am repetat, este un răspuns și nu o cauză. Nu este ceva care alegem conștient, ci este o strategie de a rămâne în viață, unica la îndemână, de a nu muri în acel moment.

Tocmai din acest motiv, vindecarea, nici pe departe, nu poate fi în reprimarea sau eliminarea simptomului, ci înseamnă înfruntare! Înfruntarea rădăcinei lipsei care a cauzat trauma și care, la rândul ei a generat necesitatea aceea de a depinde de substanțe sau de comportamente distructive, de persoane total nepotrivite. 

Cheia oricărei vindecări este comprehensiunea, acceptarea, includerea și mai ales, conexiunea.

​

Așadar, primul pas spre ruperea definitivă a ciclului specific adicției, respectiv al traumei, stă în a nu ne mai judeca singuri, în a înceta să mai fim atât de duri și neiertători cu cu noi înșine, mereu dispuși să ne judecăm atât de aspru ca și cum am fi cei mai aprigi dușmani ai noștri.

Multe persoane prinse în ghearele adicțiilor se simt blocate într-un circuit închis caracterizat de rușine și vinovăție. Aceste două emoții sunt cele mai periculoase și non compatibile cu viața! Societatea nu ajută în acest sens, considerându-i “slabi” iresponsabili, chiar și imorali. Ca și consecință, persoanele acestea se simt și mai singure, judecate și abandonate în suferința lor.

​

Trauma infantilă se înrădăcinează atât de adânc, încât nu vom avea unde să fugim, în speranța de a ne descotorosi de conținutul propriului trecut. Judecata dura a celor din jur nu face altceva decât să întărească sensul de rușine deja copleșitor, ceea ce inevitabil împiedică sau îndepărtează vindecarea.

​

Cine vrea să se vindece de propriul gol interior, mai întâi de toate, e necesar să accepte că trauma nu trebuie ascunsă sau eliminată, precum o pată pe cămașă albă. Este parte din noi, însă trebuie să facem în așa fel încât să nu ne mai definească.

Când începem să săpăm în propriul trecut, cu compasiune, implicit descoperim durerea prezența din spatele alegerilor “absurde” fără să le mai etichetăm ca fiind greșeli. Așadar, conștientizarea traumei este primul și cel mai important pas spre vindecare. Bineînțeles și pentru mine acesta a reprezentat primul pas decisiv.

​

A elabora propriul trecut nu înseamnă să te întorci în trecut ca să-l trăiești din nou, de dragul rolului de victimă, ci doar atâta cât să înțelegem cum și unde acest trecut a influențat ceea ce azi credem că suntem.

Din propria-mi experiență, îmi amintesc bine momentul în care cultivarea auto compasiunii și acceptarea unor laturi de care-mi era rușine, au fost o adevarată revelație și un motiv de gratitudine imensă.

 

Iată câteva instrumente fundamentale din procesul de vindecare, deoarece acestea ne permit să identificăm și să abordam durerea, fără o judecată aspră. Acesta este și punctul în care o binecuvantăm și stăm cu ea, până când perspectiva asupra acestui conținut se schimbă adânc și total.

​

Conexiunea între oameni reprezintă un alt pilon esențial în procesul de vindecare, deoarece un aspect crucial tipic persoanelor care trăiesc cu traume, este sensul de singurătate. Ca și cum o peliculă pe cât de fină, pe atât de impenetrabilă, te-ar separa de restul lumii…Trauma creează bariera emotivă care împiedică intrarea în contact cu ceilalți într-un mod autentic. Lumea pare a fi un loc străin și periculos, neinvitant de aceea a te izola devine un răspuns firesc și natural. Însă, autoizolarea, pe cât de protectivă ar părea, este în același timp și paralizantă. Iar vindecarea are loc atunci când ne dăm voie să intrăm autentic în relații sănătoase și funcționale cu ceilalți, mai ales când ni se oferă acceptare și susținere, deoarece aceste aspecte sunt esențiale în ceea ce privește reconstruirea sensului nostru de siguranță și de apartenență.

În acest context, terapiile bazate pe conștientizare devin o resursă extrem de importantă.

​

O terapie corectă, potrivită nu numai că alină durerea, dar ne învață să observăm fără să “punem la zid”.

Această conștientizare care ne permite să ne observăm în adâncuri vârtejul, ne este de ajutor în a înțelege că putem alege să nu ne identificăm cu propriul conținut de durere. Așadar, nu ne mai definește!

​

Unele practici terapeutice care includ și exerciții corporale, favorizează conștientizarea somatică, ușurează tensiunile acumulate în corp și implicit, ajută la refacerea unui echilibru.

Rezultatele unui proces terapeutic nu sunt niciodată liniare, nu le obținem de pe azi pe mâine, ci mai degrabă, vindecarea Sinelui rănit de pe urma traumelor, este o călătorie care necesită răbdare, curaj și perseverență. Însă, pas după pas, acceptându-ne mâhnirile, imperfecțiunile, învățăm să reconstruim legăturile interumane cu cei care ne înconjoară și doar în acest punct, putem rupe definitiv ciclul adicției și astfel făcând, putem găsi o cale de ieșire.

​

Încă o dată: cheia pentru întreruperea ciclului, nu stă în puterea voinței, sau în comportamente îmbunătățite, ci în a ne da voie să fim vulnerabili, atât de vulnerabili încât să putem aborda trauma cu blândețe.

Vindecarea nu este o goană, o cursă, ci un parcurs lung în singurătate, care ne conduce în acel punct în care suntem autentici, noi înșine, acolo unde suntem exact ceea ce ne-am născut să fim cu adevărat în această viață, dincolo de povestea fiecăruia care se derulează neîncetat în minte, dincolo de durerea pe care aceasta o conține.

​

“ În lucrurile cele mai profunde și importante, suntem într-o stare de singurătate copleșitoare.” - Rainer Maria Rilke

​

Așadar, lipsa provoacă trauma, trauma creează spațiu adicției, iar adicția ne supune metamorfozei, obligându-ne să revenim, conștienți, în punctul zero a lipsei interioare….totul are un sens, dacă vrem să privim din această perspectivă a evoluției, deci a transformării. Și poate de aceea adicția este atât de răspândită printre oameni și tocmai de aceea nu trebuie să ne comportăm ca și cum ar fi o problemă de eliminat precum pata de pe veșmânt, ci, mai degrabă, să ne întoarcem înlăuntrul propriu și cu îngăduință, să ne descoperim de la capăt.

​

Să ascultăm urletul profund pe care fiecare îl duce în propriul suflet, și să privim cu atenție acea nevoie de vindecare când  reiese din comportamentele noastre ruinătoare.

Când rătăcim prin adicții, fugim de propria vulnerabilitatea provocată de suferința pe care nimeni nu ne-a arătat cum s-o gestionăm.

Cu toate acestea, chiar în miezul acestui travaliu, se ascunde posibilitatea unei profunde transformări.

E nevoie sa fim buni, blajini cu noi înșine, deoarece abordarea propriilor răni sufletești nu e simplă și totuși doar trecând prin această suferință putem găsi calea spre singura noastră autenticitate. Este cheia propriei evoluții.

​

Dacă fiecare și-ar înfrunta propriile drame ascunse, fricile necruțătoare, am reuși să privim în propriile profunzimi, iar ceea ce a fost îngropat pentru o prea lungă perioadă de timp, ar veni la suprafață și s-ar vindeca pentru totdeauna.

​

Multă lume evită în fel și chip, însă acest proces, pe cât de dureros ar părea, nu numai că este eliberator, dar este și mult mai puțin dureros decât lupta pe care o ducem zi de zi, clipă de clipă în intenția de a tine sub preș (covor) mizeria.

​

Adevarăta transformare din timpul procesului terapeutic, se manifestă atunci când ne dăm voie să stăm în durerea adevărului care urlă demult în noi, când o trăim fără rețineri și o îmbrățișăm cu toată compasiunea de care suntem capabili, doar aici chinul nu mai este dușmanul nostru, ci maestrul care ne conduce în centrul ființei noastre.

​

Conștientizarea este darul acestui proces și asta ne face să fim prezenți în propriul corp și în general în viața noastră.

Această transformare nu este doar externă sau doar internă, ci este o schimbare radicală în ceea ce privește modul în care percepem realitatea.

​

Diferența o face cine consideră că adicția nu este doar o patologie sau un comportament de corectat, ci o voce a ceea ce nu ai avut vreodată. De aceea nu putem nega întristarea, însingurarea sau provocările care implică însăși procesul de vindecare, dar putem alege de a vedea sensul a tot ceea ce se întâmplă, ca fiind șansa la o renaștere autentică.

​

Naște-te prin propria renaștere!

Personal cred că acesta este scopul esențial al vieții pe pământ!

Adevăratul obiectiv al unui proces terapeutic, nu este doar de a înceta să mai facem unele comportamente, ci, mai degrabă, obiectivul este de a construi o viață în care să nu mai  fie nevoie de anestezii.

​

Trauma caută sa iasă în orice fel, iar adicția este doar un simptom, o reacție de apărare față de o lume interioară care nu a identificat o cale sănătoasă prin care să se poată exprima spre exterior.

Procesul terapeutic are ca scop crearea unei vieți care să nu mai sperie, care sa nu ne mai constrângă să ne refugiem în comportamente nocive, doar ca să o putem tolera.

​

În acest sens, vindecarea începe acolo unde acceptăm să vedem propria lipsă ca fiind parte de noi, demnă de a fi integrată și nu ca un impediment de eliminat. Vindecarea începe prin renașterea sinelui, redescoperirea de sine, acceptarea propriei suferințe dar și a propriei puteri, a capacității de a trăi și nu de a supraviețui, de a ne bucura de viață, autentic precum și identificarea  propriul scop în viață.

​

În ciuda traumelor care ne-au tatuat sufletele, în ciuda poveștilor care ne-au fost povestite și pe care le-am făcut proprii, terapia este calea de reîntoarcere acasă, la acea parte din noi care a fost sufocată de către nevoia de a nu muri.   

​

Cu toate acestea, un proces terapeutic face ca fiecare pas spre conștientizare să ne ducă și mai aproape de libertatea interioară, deoarece această experiență redescoperirii sinelui, nu se limitează doar la dorința de a-i închide gura furtunii lăuntrice, ci este vorba despre crearea unei noi narațiuni cu privire la viața noastră. Aici povestea își schimbă conținutul.

 

Cum producem vindecarea traumei?

​

Începem prin a introduce în povestea pe care ne-o spunem, că suntem mult mai mult decât suma lipsurilor și a suferințelor noastre, decât adicțiile și falimentele noastre. De aici se naște abilitatea de a crea o viață bazată pe cine suntem și nu pe cine credeam că am fi.

​

Aș vrea să adaug că trauma nu se manifestă sub formă de amintire, ci ca reacție și senzație în corp. Când suntem mici copii și suntem expuși la diferite evenimente adverse și foarte stresante, dacă nu avem alături o persoană adultă, dispusă și capabilă să ne ajute, să ne dea iubire (chiar și prin simpla sa prezență), noi cu intenția de a ne proteja, inconștient, ne deconectăm total de la tot ce înseamnă senzație în corp, emoție și mai ales, ne decuplăm toate legăturile cu hipocampul - acolo unde creierul construiește toate amintirile specifice, acele amintiri pe care ni le putem readuce în minte când dorim.

​

Așadar, noi înregistrăm și memorăm în corp acea experiența traumatică. Se întâmplă într-un mod cu totul inconștient. Internalizăm foarte amănunțit, la nivel celular, toate detaliile experienței care, rămâne cristalizată în universul nostru interior.  Accesarea acesteia nu poate fi făcută în mod conștient, deoarece  este o experiență prea puternică, excesivă din punct de vedere emoțional pentru a putea fi gestionată.

​

Iată cum, după ani și ani, în cabinetul de psihoterapie, se înfruntă circumstanțe care readuc la suprafață, prin asociere, acele experiențe traumatice trăite în trecut, re trezind astfel reacțiile/senzațiile cristalizate în corp, congelate în memoria fiziologică, din timpul acelor evenimente.

​

Fiecare dintre noi, din punct de vedere psihic a supraviețuit unor situații mai mult sau mai puțin traumatizante care ne-au dezactivat, ne-au deconectat, ne-au scos din priza corpului, a emoțiilor; ne-au stins ca pe un întrerupător.

În contextul psihoterapeutic, putem elabora traumele din trecut, chiar dacă acestea nu sunt prezente în memoria care poate fi accesată conștient, prin abordarea reacțiilor/senzațiilor percepute în corp în momentul relatării unei situații/eveniment cu elemente similare cu cele traumatice și “ îngropate”.

​

Psihoterapeutul are diferite instrumente eficiente pentru a lucra cu traume din trecut, fără să fie indispensabilă amintirea precisă a întâmplării care a produs trauma.