Terapia de Familie
Terapia de familie este un model de intervenție a psihoterapiei care pune toată atenția pe calitatea relațiilor și a interacțiunilor din sistemul familial.
Acest model terapeutic se desfășoară în întâlniri regulate cu o parte sau cu toți membrii unei familii, așadar, cu copii. În timpul ședințelor se explorează dinamicile disfuncționle ale relațiilor, inclusiv conflicte și modele comportamentale negative dintre aceștia. Numărul întâlnirilor variază în funcție de situațiile înfruntate. Fiecare persoană prezentă își exprimă propria opinie și propriile sentimente față de factorul declanșator. Terapeutul are rolul de a înțelege în ce constă amenințarea echilibrului în acel nucleu, cum se desfășoară dinamicile, identificarea alianțelor, a coalițiilor, care sunt rolurile și cum sunt administrate și mai ales, de a descoperi care “jocuri” sunt “pe val” și care sunt regulile acestora.
A fi părinte conferă putere și sens pe plan social, fapt care se poziționează aparent la capătul opus al iubirii necondiționate, iubire pe care majoritatea persoanelor o asociază cu “dragostea părintească”…
Din perspectiva sufletului, alegerea mamei și a tatălui reprezintă unul dintre cele mai importante amănunte, atunci când sufletul alege să se întrupeze. Însă, după logica noastră, sufletul ar trebui să-și aleagă proprii părinți in baza unor calități speciale, ceea ce e întocmai invers: sufletul care vrea să se întrupeze, își va alege mama și tatăl în baza lipsurilor pe care aceștia le vor manifesta de-a lungul vieții. Da, sufletul are necesitatea de a experimenta o determinată lipsă și face în așa fel încât să o găsească deja cu ocazia venirii pe lume. Unde? În proprii părinți…
Știu că este greu de crezut, însă doar așa sufletul va avea preocuparea vocațională, ca o prioritate permanentă de a umple acel gol, ceea ce implică manifestarea propriilor talente înnăscute.
Da, părinții ni-i alegem noi, noi ca și suflet, cu multă atenție față de ceea ce nu vor fi capabili să ne ofere.
Acest adevăr nu ne place în calitate de copiii cuiva și ne place și mai puțin, din perspectiva părinților, deoarece copiii noștri ne-au ales, ținând ca prioritate neajunsurile noastre și nu, cum deseori ne place să credem, calitățile nostre. Așa se explică faptul că, oricât de mult am încerca noi, părinții, să facem orice ca să ne ridicăm la rangul de părinte perfect, noi nu vom putea fi decât perfect imperfecți. Și dacă așa nu ar fi, cum am mai duce la împlinire necesitatea de a ne renaște?
“Sa nu rămâi doar născut, ca să te renaști te-ai născut” spunea Pablo Neruda…
A ști acest lucru ne ajută să acceptăm că suntem aici nu doar să respirăm, ci să ne transformăm, să creștem, să ne renaștem de la zero. În fiecare zi! Iar fără această disonanță dintre părinți și copil, cine s-ar oferi să se supună unui proces de conștientizare? Iată că putem să ne privim copiii nu ca pe o proprietate, ci ca pe o pârghie de lansare către auto-cunoaștere. Este un prilej unic de a ne conecta la forma cea mai autentică de Iubire.
Noi toți trebuie să înțelegem ce fel de relație am avut cu părinții noștri sau cu persoanele care ne-au crescut în primii 7 ani. Da, este absolut necesar să conștientizăm care sunt “ingredientele” prezente în acest raport atât de complex, care este suma lipsurilor acumulată! Altfel, vom continua să confundăm lucrurile și ne vom trezi în situații neplăcute cu toți cei cu care interacționăm, indiferent de tipul de relație. Ne vom indrăgosti, nelipsit, de persoane care nu sunt în stare să țină la noi, în același mod în care părinții noștri nu au ținut la noi, nu ne-au arătat iubirea, nu ne-au făcut să ne simțim acceptați și iubiți, nu ne-au sădit iubirea în interior iar apoi, în viața adultă noi replicăm acest imprinting.
Mai mult, vom repeta același tipar comportamental și în raport cu proprii noștri copii.
În terapia cu familia, așadar a cuplului cu copii, este fundamental să se ajungă la o comunicare satisfăcătoare pentru fiecare membru al familiei, deoarece dreptatea stă la fiecare, prin prisma propriei experiențe de viață. Este ca și cum șase membri ai aceleași familii privesc în același moment, același tablou. Se știe că fiecare vede ceva diferit și culmea e că toți au dreptate, bineînțeles din propria poziție. Cum ne explicăm acest lucru?
În PNL se spune “ harta nu-i același lucru cu teritoriul” adică, în mintea fiecărui individ din acea familie, exista o schiță mentală. De aceea, în fața unui tablou - stimul extern, dar și in fața unui stimul intern, fiecare dintre cei șase indivizi, va filtra mental, va cerne ceea ce vede sau simte, printr-o sită tot mentală și subconștientă proprie. Aceasta sită de cernut, deși este subconștientă, este unicată și direct condiționată de povestea pe care fiecare și-o spune în minte, cu privire la traumele, respectiv convingerile și valorile pe care experiența personală de viața le-au dat-o.
Așadar, avem șase persoane care privesc același tablou și fiecare dintre ele vede “altceva”, va gândi altceva, va percepe alte emoții și stări în corp și se va comporta diferit și va trage propriile concluzii, total diferite de toți cei din jur.
Și atunci, cine vede “mai bine”? În fața aceluiași tablou, așadar deși stimulul este identic pentru toți, pentru fiecare realitatea filtrată și dusă înăuntru este cu totul diferită cu cea a celorlalți. De aceea se spune că totul este subiectiv, deoarece fiecare dintre noi vede bine, aude bine, înțelege bine, simte bine, din propriul unghi al experienței și al percepțiilor cernute prin sita personală.
Prin urmare, unul dintre obiectivele principale ale terapiei de familie constă în modificarea și îmbunătățirea comunicării dintre componenții nucleului respectiv, ceea ce va duce, în mare parte, la rezolvare. Complimentele nefăcute, cuvintele de susținere nespuse sunt “un mare păcat” deoarece iubirea invizibilă, cea pe care “ne așezăm” așteptând totodată s-o primim, rezultă a fi una dintre durerile cele mai nerostite, neîmpărtășite, dar și una dintre cele mai întâlnite, în rândul familiilor care trec pragul cabinetului meu.
Terapia de familie poate fi abordată de asemenea, atunci când apare o patologie, pentru elaborarea doliului, a divorțului, pierderii unui loc de muncă, când există conflicte în raportul dintre părinți și copii, în cazul apariției depresiilor sau a adicțiilor, mai ales în perioada de adolescență.