Omul Adult

Adult este acela care încetează să-și caute părinții în oricine și pretutindeni, care acceptă ca nu a primit iubire, protecție, suport, indiferent de natura cauzelor. Care nu mai caută o scuză în locul unei soluții și care nu mai identifică, neapărat, un vinovat în afara propriei persoane.

Adult este acela care și-a asumat propria poveste de viață și conținutul emotional, așa cum sunt, cu bune si rele si a pășit din rană în rană, până când copilul s-a simțit inclus și în siguranță. Dacă ne uităm atent la un adult de succes, împlinit, observăm că în tot ceea ce face și spune, emană o congruență profundă, deoarece acel copil interior a fost integrat și onorat. Și da, nu este deloc ușor, deoarece e nevoie de Curaj, ceea ce în natură nu există; curajul este doar consecința înfruntării.

​

Cu cât fugim de propria durere lăuntrică, cu atât mai mult ne vom simți goliți de curaj. Si invers: cu cât privim în față adevarul refulat din suferința copilăriei, cu atât ne vom percepe curajoși si încrezători. Iată de unde izvorăște curajul!

​

Ca alternativă, adevărul acela pe care nu vrem să-l privim în față, devine prezent, viitor….etern!

​

Jung spunea: “Ceea ce eviți, te îngroapă. Ceea ce înfrunți, te transformă”.

​

Așadar, adult este acela care nu caută în ceilalți complezență, iubire necondiționată, nu vânează relații privilegiate, nu pretinde să fie fundamental și de neînlocuit în viața partenerului, a copiilor, a prietenilor etc. Adultul nu mai face transfer încontinuu, creând astfel un perpetuu joc de rol, o lupta de putere dureroasă, cu persoanele cu care interacționează. Recapitulez: o persoană ne adultă musai conține un copil rănit, rătăcit și speriat, care, nu-și limitează “capriciile” în fața unui nu categoric, ci frustrările demult îngropate în sinele sângerând, îl vor duce la negarea propriilor emoții și de aici, spre comportamente neadecvate și periculoase față de sine și ceilalți.

​

În jurul nostru, întâlnim copii travestiți în adulți aparent asumați. Unii sunt instruiți corespunzător și poziționați social în roluri importante, decisive, în diferite instituții și a căror alegeri pot compromite aspecte fundamentale din viața noastră, deoarece un copil travestit în adult, este un adult lipsit de responsabilitate și empatie.

​

Un astfel de adult reprezintă, necontenit, o bomba cu ceas. Ca urmare, nu există alternative în ceea ce privește asumarea copilului interior. Ne putem ascunde la nesfârșit, ne putem îngropa tainele dureroase până dincolo de hotarele ființei noastre, cu riscul de a ne îmbolnăvi și mutila corpul, mintea și sufletul. Să nu uităm: cauza oricărei patologii este o rană sufletească nevindecată!

​

Diferența dintre o persoană aparent adultă (un copil) și una cu adevărat adultă, stă în abilitatea acesteia de a trăi în prezent, de a conștientiza. Iar diferența dintre conștientizare și iluzie, se află în capacitatea de a conține unda de șoc, prezentă la momentul exploziei suferinței acumulate.

​

Însă, după ce are loc eliberarea propriului chin și respectiv conectarea conștientă la copilul interior, sentimentul de libertate pe care-l dobândim, este valoarea supremă care ne va însoți pentru tot restul vieții.

Una dintre cele mai semnificative teorii care-i aparțin, este cea a rolului mamei ca oglindă.

Winnicott susține că ființa umană se făurește progresiv și nu ca entitate izolată, ci ca rezultat al interacțiunilor profunde și constante, cu mediul familial și mai ales, cu mama.

​

Așadar, în teoriile sale, mama se dezvăluie în ochii copilului, prin chipul ei, odată cu venirea lui pe lume. Copilul întâlnește primul chip, motiv pentru care se numește chipul mamei și care, de asemenea, corespunde cu chipul întregii lumi.

​

Așa se explică faptul că, pentru noi, a existat un timp în care întreaga lume avea chipul mamei, un timp în care, în ochii noștri, chipul mamei se suprapunea chipului lumii.

​

Care este funcția de bază al chipului mamei?

​

În prima parte a vieții, copilul nu are o percepție bine definită despre sine ca individ separat. Acest lucru se poate împlini doar printr-o interacțiune corespunzător funcțională, cu mama, care are rolul de oglindă, dându-i copilului ei, oportunitatea de a dezvolta treptat sensul de sine și de separare.

În cazul în care mama este empatică și suficient de bună și știe sa fie prezentă, să-i ofere spațiu copilului ei, într-un mod sensibil și potrivit, acesta va experimenta prima sa “oglindă” emoțională; o imagine de sine primitoare, sigură și afectuoasă.

​

Așadar, funcția de bază a chipului mamei, este aceea de a-l conține și totodată de a-i permite copilului să se oglindească în privirea “celuilalt”, ceea ce este fundamental pentru o dezvoltare psihologică sănătoasă. Iată de ce, dacă chipul “celuilalt” îi restituie copilului un zâmbet, acesta va trăi o experiență vis a vis de corpul său și de propria imagine, ca fiind una adorabila, demnă de a primi iubire. Copilul se va simți inclus.

​

Viceversa, dacă chipul mamei răspunde privirii copilului cu o grimasă, el va experimenta o imagine de sine știrbită. Când mama nu-i îngrijește adecvat nevoile emoționale, de exemplu din motive legate de imaturitatea psihologică de care ea însăși dă dovadă, imaginea de sine știrbită, duce nelipsit la fragmentarea identității, în mod definitiv. Să ne imaginăm că stăm în fața oglinzii și nu vedem nimic…..iată amprenta cu care copilul va fi nevoit să pășească in viață! El se va simți exclus.

​

De aceea se poate afirma că programarea cea mai incisivă, amprenta cea mai puternică cu privire la propria noastră imagine, începând cu chipul, depinde în totalitate de prima privire a mamei.

​

Recapitulez: când mama răspunde empatic emoțiilor noastre, când ne calmează anxietatea de separare, fricile și nevoile, învățăm că sentimentele noastre sunt întemeiate și valoroase, că a fi vulnerabili este firesc. Învățăm că suntem in siguranță când îi permitem “celuilalt”, să ne vadă într-o oarecare stare de vulnerabilitate.

​

Noi suntem și ne vedem întotdeauna prin filtrul privirii mamei, noi ne vedem exact în modul în care am fost priviți de ea, încă de la venirea noastră pe această lume. Mama îi restituie copilului o imagine psihologică și emotivă despre sine, iar mai târziu, această întâlnire de priviri va determina abilitatea copilului de a instaura și menține relații sănătoase și armonioase cu alte ființe umane și nu numai.

​

Iată că acest proces de schimb vizual îi permite copilului, de asemenea, să-și construiască o buna baza de autostimă, deoarece se simte recunoscut ca individ unic și valoros.

​

Viața capătă cu adevărat sens, atunci când îngrijirea mamei devine specială, individualizată, unică, față de fiecare copil în parte, indiferent de numărul acestora. Deoarece viața fiecărui copil are nevoie de acel sens, care se întâmplă doar atunci când îngrijirea mamei nu este anonimă, deoarece doar mama este înzestrată cu puterea magică de a identifica îngrijirea justă pentru fiecare prunc al său, în așa fel încât acesta să se simtă fiu unic și de neînlocuit.

​

Și dacă ne întoarcem la procesul de psihoterapie, terapeutul constată cu ușurință că senzația clientului de a se vedea frumos sau urât, nu are o legătură obiectivă cu aspectul său exterior (există oameni care se văd oribili, deși aspectul lor este unul frumos și invers).

​

Așadar, frumos sau urât sunt două cuvinte înființate odată cu prima oglindire din priviri.

​

Eu sunt cum mama m-a privit…prima formare a imaginii corpului meu, depinde, pe deplin, de felul în care mama s-a uitat la mine, deoarece ceea ce-i reflectă privirea, a hotărât “aspectul” corpului meu, pe tot restul vieții. Și da, să ne reamintim că a existat acel timp in care noi, nu ne știam înfățișarea, deoarece încă nu eram capabili să ne recunoaștem într-o oglindă.

​

Cine mi-a facut chipul? Cum arată chipul meu?

​

Referitor la ce am scris două rânduri mai sus, putem constata că, atunci când unui copil mic i se arată fotografii cu membrii familiei, inclusiv cu el, copilul ii recunoaște pe fiecare în parte si zâmbește încântat când identifică imaginea tatălui, a mamei, al bunicii etc și în afara cunoscuților, mai este unul…el nu se recunoaște.

​

Ca apoi această recunoaștere să se întâmple: el știe că imaginea din oglindă îi aparține, acela este el. Ceea ce permite ca această identificare să aibă loc, este întocmai oglinda. Și încă o dată: adevarata oglindă în care ființa umană se întrevede inițial, nu este obiectul empiric în sine, ci chipul mamei.

​

Așadar, în această proiecție învățăm cum suntem și primim o formă originară la nivel de imaginație, prin ochii celuilalt. Mă uit în ochii mamei mele și descopăr două lucruri fundamentale: cum arăt eu pe dinafară și pe dinăuntru (merit sau nu iubire) cum arată lumea, mai ales pe dinăuntru (când chipul mamei emană lumină, bucurie, eu mă voi putea încrede că lumea este un loc de explorat, în care mă voi simți inclus). În sens invers, dacă ochii mamei sunt depresivi, întunecați, îmi prezintă o lume de temut și evitat (în care mereu mă voi simți exclus).

Și de aici, milioanele de situații în care copiii, în fața chipului întunecat al mamei, devin meteorologi experți care, învață mai degrabă, să spioneze expresivitatea chipului ei, ca și cum s-ar aștepta la un uragan, o cădere de umor, un zâmbet forțat sau întrerupt și iată că lumea întreagă se închide ca-ntr-o eclipsă de soare.

​

Foarte mulți copii, în relația cu chipul mamei, percep multă angoasă, deoarece acest chip intimidează în loc să inspire încredere deplină. Iar un chip mohorât, nu-l ajută pe copil să întrezărească lumea de dincolo.

Ne este clar că modul în care reacționează mama (care de cele mai multe ori ignoră sau nu cunoaște acest lucru) determină calitatea cu care copilul va face experiența cu lumea exterioară. Pe viață!

​

Și da, este responsabilitatea mamei să asigure transparența imaginii copilului prin chipul ei, deoarece a deveni mamă, nu înseamnă doar să-l faci….doar să-l generezi, ci înseamnă să-l însoțești încă de la prima privire, în descoperirea de sine și a legilor vieții și ale lumii.

​

Când o femeie devine mamă, nici lumea ei nu mai este cea de dinainte. Se schimbă ireversibil. Cele mai multe femei nu sunt pregătite la o astfel de transformare radicală. A aduce un copil în lumea aceasta, cere o conștientizare profundă, pe toate planurile. Doar în acest mod se poate făuri un om cu o identitate stabilă și sigură, care-l va însoți pe toată durata vieții.