Terapia de Cuplu
Terapia de cuplu este o formă de psihoterapie în care focusul îl reprezintă dinamica relației romantice dintre cei doi parteneri.
Acest model terapeutic se desfășoară în întâlniri regulate atât cu ambii parteneri în aceleași sesiuni cât și cu fiecare partener, pe rând, în sesiuni separate.
În timpul ședințelor se explorează dinamicile disfuncționle ale relației de cuplu, inclusiv conflicte și modele comportamentale negative dintre parteneri, numărul întâlnirilor variind în funcție de situațiile cu care cuplul se confruntă.
Relația de cuplu este raportul dintre două persoane implicate romantic, acestea din urmă fiind două entități total diferite, respectiv cu două background-uri complet diferite.
De aceea tot ceea ce este frumos în relație, depinde de ambele părți, la fel cum și ceea ce nu funcționează, vine de la ambele persoane și niciodată, în niciun caz, doar de la unul din parteneri.
Din ceea ce suntem, din ceea ce conținem în interiorul nostru, ajungem în relație. Așadar, din noi înșine ne îndreptăm spre relație, din interior spre exterior și nu relația în sine este într-un fel anume, ci noi o facem să fie cum e. Relația de cuplu este oglinda conținutului celor doi parteneri.
Când se ajunge la terapia de cuplu, dinamica dintre aceștia este deja complicată și câteodată chiar suferindă și cu toate acestea, poate avea loc transformarea, se poate re-porni la drum împreună, cu ajutorul psihoterapeutului, oricât de compromisă sau înstrăinată ar fi relația.
De cele mai multe ori, persoanele au în minte un ideal de cuplu, ceea ce le face să creadă că prin conviețuire, implicit vor obține fericire și liniște sufletească. Însă, când dificultățile cotidiene depășesc o anumită limită, cuplul se destramă și sistematic, instaurează noi relații, repetat, până când se va ajunge la pierderea încrederii în dragoste ca sentiment.
Există o diferență importantă între cuplul ideal din mintea noastră și cuplul real. Cuplul ideal este posibil doar dacă rănile emoționale, și implicit lipsurile existente încă din copilărie, în subconștientul partenerilor, vor fi integrate.
Asadar, cuplul real este un tip de raport, indispensabil, care ne permite să lucrăm la integrarea propriilor răni emoționale. Practic, unul ne pregătește la realizarea celuilalt.
Pe de o parte, am fost educați să ne dorim/să tindem spre acest ideal de cuplu ca-n povești, iar pe de altă parte ducem în noi un copil "al nimănui" plin de răni și însetat de însănătoșire.
Partenerul, ca nimeni altcineva, are întotdeauna capacitatea de a scoate la suprafață punctul nostru cel mai “sensibil”, cu tot conținutul de dureri ancestrale și neexprimate. Prin comportamentul său, prin cuvinte sau doar prin simpla sa prezență…sau absență, partenerul va ști cel mai bine cum și când să apese butoanele ascunse în subconștientul nostru.
Până când rănile nu sunt integrate și transformate, fiecare relație a noastră (de cuplu, sexuală sau de prietenie) va fi, nelipsit, disfuncțională; vom trece de la o dramă emoțională la alta, într-un film fără sfârșit și în roluri identice, până la epuizare psihică, fizică și emoțională. Apoi apare boala.
Niciun partener de cuplu nu este capabil să ne ofere ceea ce căutăm cu disperare, până când nu identificăm originea rănii pe care am trăit-o în îndepărtata copilărie, dar care încă ne creează disconfort.
Rând pe rând, la un moment dat, orice partener ne va apărea ca fiind incomplet și neadecvat, mai ales în sfera aceea care are de-a face cu propria noastră ranâ.
Rana emoțională sau fizică/emoțională, de cele mai multe ori, nu se dezvăluie la debutul relației, ci cu înaintarea în evenimente și mai ales este evidentă spre sfârșitul relației, în momentul în care toată vina se dă pe celălalt.
Dacă un copil s-a simțit abandonat, neglijat, trădat, umilit sau refuzat, ca adult va păstra în subconștient (iar subconștientul lucrează singur, se știe), cel puțin una dintre aceste răni și va fi constrâns să i se supună, îndragostindu-se doar de un tipar anume de partener, care, nelipsit, va fi alineat cu noi pe același nivel de lipsuri și nevoi neîmplinite și va avea tema sacră de a ne “ajuta” provocând în noi o durere inumană, astfel încât rana să iasă la suprafață și în cele din urmă, să o integrăm. Acest lucru ne permite să devenim liberi. Doar în acest mod trecutul va rămâne în trecut.
Raportul dintre doi parteneri de cuplu se bazează pe acest adevăr: dacă noi iubim copilul nostru interior (cine am fost de mici) atunci iubim copilul interior din partenerul nostru, mai exact, îl înțelegem. Iată că ajungem să înțelegem motivele multor alegeri precedente, fără să judecam.
Așa reușim să ne descoperim reciproc: dacă ne cunoaștem propriile frici timpurii, adicțiile, speranțele, atunci vom ajunge să înțelegem și fricile, adicțiile și speranțele partenerului nostru. Nu-l judecăm și nici nu-l idolatrizăm, nu-l strivim și nici nu-l înălțăm ca pe o statuie, ci îl pătrundem prin înțelegere, ceea ce duce nelipsit la iubire.
Da, îl iubim deoarece îl înțelegem și am ajuns să-l înțelegem deoarece l-am cunoscut pe interior. Iată secretul uniunii, a conexiunii: dacă nu-l înțelegem pe cel de lângă noi, nu-l putem iubi deoarece nu putem înțelege pe cine nu cunoaștem și nu putem iubi pe cine nu înțelegem… iar ca să înțelegem, este indispensabil să ne înțelegem pe noi înșine.
El nu este tatăl care mă va salva, așa cum ea nu este mama care mă va iubi cu orice preț, iar eu nu voi fi primul sau prima pentru partenerul meu…primul este copilul.
Așadar, nu există partener, fiu sau fiică, nu există prieten sau prietenă care să ne poată umple acel gol creat în noi într-un îndepărtat ieri…este ca și cum am mânca azi pentru foamea pe care am simțit-o cu doi ani în urmă…a te aștepta ca partenerul să te vindece de o lipsă instalată în tine zeci de ani în urmă, este un act de egoism feroce, un act de autosabotaj deoarece se știe că acea așteptare va duce la declinul întregului raport.
“ Dă-mi tu ce nu mi-a dat mama, fii tu ce nu mi-a fost tata”….
Iată de ce este absolut fundamental ca fiecare să devină pentru sine, părintele pe care și l-a dorit de-a lungul copilăriei, ca apoi să ne putem oferi, prin alegere și nu constrângere, partenerului de cuplu.
Psihoterapia este procesul în care ai ocazia să înveți cum să ai grijă de lipsurile tale atunci când, dintr-odată o nevoie nesaturată din trecut, se remanifestă în momentul prezent.
Și da, aceste nevoi nerezolvate se vor re- re-re- prezenta în viața noastră, chiar și până la sfârșitul acesteia, necalmându-se până când nu sunt privite, acceptate și integrate în propria poveste de viață, moment în care se manifestă vindecarea în bună parte și în automat.